Shantaram

Zilele acestea citesc Shantaram. In caz ca nu ati auzit de ea, este cartea preferata a Madonnei. Sau cel putin asa ne “transmite” panoul publicitar.
Scrisa de Gregory David Roberts, un australian cu o viata zbuciumata, care la sfarsitul anilor 70, sub influenta heroinei a comis o serie de jafuri armate, pentru care a fost prins si intemnitat. Doi ani mai tarziu reuseste sa evadeze din inchisoarea Victoria, si sa ajunga din Australia in India, la Bombay, via Noua Zeelanda, Asia, Africa si Europa. Stabilit in India, intemeiaza o clinica medicala pentru saraci si borfasi, lucrand ca traficant de arme, falsificator de acte, si mercenar pentru mafia locala timp de zece ani.
Cartea, un Shogun care se desfasoara in India, este o epopee despre lupta dintre bine si rau, dar despre un “bine” si un “rau” care sunt altfel decat le stim noi, intr-o tara cu alte valori, intr-o lume pe care nu o cunoastem. Traim intotdeauna in mai multe lumi, insa adesea fara sa avem contact decat cu una sau doua. Un functionar la banca nu o sa aibe contact cu lumea traficantilor de arme, sau cu cea a actorilor, sau cu cea a dansatorilor. Decat daca intra in acea lume, depunand efort, energie, adesea si bani pentru a se familiariza. Dar cel mai adesea nu facem asta decat atunci cand apare o nevoie destul de puternica.
Se pare ca autorul, avand de mic darul scrisului, ajuns in India, isi nota, la finalul fiecarei zile, intamplarile si discutiile. Asta face din Shantaram o carte ancorata in realitate, adaugand in acest fel un merit mult mai mare, in ceea ce ma priveste, felului in care este scrisa. In final, ramane o carte despre libertate, sau mai bine spus despre eliberare; despre cum ajungem sa ne eliberam de conceptii, de idei fixe, de principii, pentru a ne putea trai viata alaturi de alti oameni. Shantaram (in traducere “omul pacii”) este o meditatie profunda – o meditatie care nu atinge nuantele sentimentalismului – despre cum poti folosi raul in scopul binelui, amintind cititorului de cuvintele rostite de Mephisto:
-Cine esti tu atuncea, spune?/ O parte din acea putere/ Ce vesnic raul isi doreste/ Si vesnic face numai bine.
Desi a aparut de curand si traducerea in limba romana, recomand cu caldura viarianta originala, in limba engleza, tuturor acelora dintre voi care stapanesc limba.

"State of Play"

Zilele trecute am fost la cinema. Pur si simplu asa mi-a venit. Stiu, foarte multa lume, inclusiv eu, ne uitam la filme acasa, luate de pe net. Dar uite ca eram in oras, si trebuia “sa omor niste vreme” si m-am dus la film. A fost o alegere mai mult decat inspirata. Am vazut “State of Play”.

Ce mi-a placut a fost lipsa cliseelor. Nu tu urmariri de masini prin orasul aglomerat, nu tu impuscaturi in care zece bodyguarzi trag intr-un gagiu iar el ii omoara pe toti, nu tu blonda fumoasa si doctor in stiinte (era un fel de blonda, dar moare in primele minute), nu tu banii care sunt descoperiti si pierduti la finalul filmului, etc. Nimic din toate acestea.

In schimb, o intriga inteligenta, personaje credibile, replici realiste, si destula actiune incat sa fii convins. Doar asta si vrem nu? Una din aceste replici mi-a atras atentia:

“Tu cauti numai adevarul. Esti un cautator de adevar. Nu te poti abtine. Asa esti tu facut, asta e ipocrizia ta.”

“Lear”. Andrei Serban.

A fost o punere in scena inedita, avand o distributie exclusiv feminina, probabil o referinta inversata la traditia shakespeariana de a juca in travesti rolurile feminine. De aceasta data, femeile au interpretat barbatii, si nu invers. O alegere inspirata care a dus la o piesa de vazut pentru toate feministele, as spune.
Mariana Mihut in rolul principal, a interpretat, cu foarte mult talent si dedicatie, un rol care i s-a potrivit ca o manusa, fiindca l-a tot jucat de-a lungul timpului. Cred ca e rolul ei. Cu toate acestea, nu am putut sa nu remarc usurinta cu care a interpretat autoritatea (regala), intrebandu-ma daca este capabila de aceasi interpretare si in viata reala. Sper ca da...
La punerea in scena impresioneaza modernitatea viziunii regizorale: mult sange, niste nuditate, versuri in ritm de hip-hop, pistoale, bodyguarzi, mascati, telefoane mobile si un binoclu, toate acestea au creat o piesa “la moda” agreabila, poate mai putin celor prea conservatori. Dar acestia oricum merg la teatru pentru a-si vedea pe scena asteptarile, ce au mai vazut, si ce le “place” sa vada. In nici un caz ceva nou, inspirat si viu. Ei apartin, inca, “teatrului mort” de care vorbea Peter Brook in “Spatiul Gol”.
Ca si in celelalte piese regizate de Andrei Serban pe care am avut ocazia sa le vad, si aceasta a reusit sa creeze spectatorului o stare de intrebare, punand valorile noastre obisnuite – bine/ rau, corect/ gresit, frumos/ urat, loial/ tradator – unui interogatoriu intern, stimulat de ceea ce se intampla pe scena. Ca si altadata, m-am vazut pe mine insumi pe scena, in reactiile prezentate de actori, in trairile manifestate, si mai ales, in “crizele” de “personalitate” si isterie. In ceea ce priveste aceste crize, unele dintre actirite s-au intrecut pe sine. Eu unul nu stiu ce m-as face daca as avea parte de asa ceva in viata obisnuita.
Pe alocuri, multe remarci spirituale in cel mai concret si mai util sens, precum legatura dintre corp si minte, sau intre nivelele sociale si nivelele de realitate, modeland un text shakesperian dificil, si prezentandu-l astfel incat si adolescentul in cautarea distractiei, si eruditul in cautarea sensurilor profunde, pentru a mentina doar cateva “personaje”, sa fie hraniti. O astfel de hrana, in acceptiunea mea, a fost “sa ne imbracam in misterul lucrurilor de parca am fi spionii lui Dumnezeu”.
Cu o trimitere la un spectacol mai vechi al lui Peter Brook, si la un mistic rus, Lear moare la finalul cartii in picioare, cu degetul la buze, amintindu-ne sa pastram tacerea si secretul care alcatuiesc misterul lucrurilor.
Apropo, care este diferenta intre un nebun dulce si unul amar?...